Maniere 2.0

Nu cred că mi s-a întâmplat numai mie să ofer locul unei femei în tramvai şi să primesc ca răspuns o privire nedumerită şi neîncrezătoare.

Oare mai publică vreo editură “Codul bunelor maniere”? Nu de alta, însă majoritatea lucrurilor se învaţă şi nu e absolut nici o ruşine în asta. Unele lucruri chiar nu ai de unde să le ştii. Unele situaţii vor rămâne doar cultură generală, cu altele însă e foarte posibil să te întâlneşti zi de zi.

Cu ceva vreme în urmă, cei care veneau “de la ţară la oraş” mai răsfoiau asemenea cărţi. Acum, toţi suntem “de la oraş”, iar asta înseamnă că nu mai e nevoie de o aşa adaptare la normele unei societăţi. Nu mai trebuie să câştigăm un loc în comunitate, pentru că oricum comunitate e un cuvânt ciudat pe care îl înţelegem însă nu ştim unde ar trebui să îl folosim. (Noroc cu industria Internetului, care l-a reinventat şi l-a adaptat.)

Revenind, să fie oare doamnele cărora le ofer locul în tramvai mamele domnişoarelor ce uită cum se folosesc vocalele în cuvinte? După vorbă, nu pot spune nici despre mine că oi fi şcolit la Viena, însă chiar şi birjarii de odinioară ar avea ceva de învăţat de la fetele trase în blug Prada şi “adidaşi” Nike.

Sunt convins că eu greşesc şi fiind aşa un lup moralist aştept cu nerăbdare apariţia unui ghid de conduită personală, îndreptar pentru nostalgici sau cum s-ar numi un astfel de “Cod al manierelor 2.0″. Pana atunci însă, o să încerc să stau în continuare liniştit când unii îşi dau coate la intrare în teatru ca la coadă la ulei raţionalizat, sau când se urcă peste tine în autobuz şi te înjură “că de ce cobori tu, mă, întâi! Nu vezi că eu sunt mai în vârstă?!”.

Sper să nu îmbătrânesc nesimţit şi trist. Maestre, ia zi una de jale!