Băieţii lui Răzvan oare cu cine fac banking?

Întrebarea rămâne, pentru că, nu-i aşa, este şi ăsta un motiv de încredere care se oglindeşte în joc. Ai noştri tricolori au jucat meciul cu Albania ca şi când ar face banking cu Nuţu, Fane Trotil sau alţi cămătari.

Pentru că românul se pricepe la absolut orice, inclusiv la fotbal, îmi permit să îngroş şi eu rândurile chibiţilor cu câteva observaţii punctuale:

  • Nu joci în atac cu doi jucători care sunt mână moartă pe la cluburile lor. Niculae doar ce şi-a amintit cum se dă gol, iar Marica joacă doar pe la naţională. Stancu şi Herea sunt la ora actuală cu trei clase peste cei doi “consacraţi”.
  • Nu aglomerezi jocul în centru cu o echipă care se apără. La capitolul centrări din bandă am fost zero.
  • Nu  joci titular cu Florea. Că poartă numărul 10 s-ar putea să-i deranjeze pe unii, pe mine mă deranjează că nu ştie cum să stea în ghete.
  • Nu îl bagi pe Lobonţ în poartă ca să-i ridici moralul după ce s-a făcut de cacao în campionat sperând că nu o să aibe ăia nici un şut pe poartă. Chiar dacă ai dreptate, poate dau cu capul ;)
  • Deşi Mureşan îmi este antipatic, ştie să ţină capul sus când are mingea, spre deosebire de ceilalţi responsabili cu construcţia.
  • Nu se numeşte ghinion când te zbaţi în ultimele minute să nu-ţi dea Albania al doilea gol. Se numeşte umilinţă.
  • Nu contează că “băieţii s-au dăruit”, e un alt fel de a spune că au alergat mai mult decât mingea. Suferim de sindromul Bănel.
  • Nu contează că adversarul a marcat la singura fază de poartă – fotbalul se joacă pe boabe.
  • Golul nostru a fost la fel de penibil ca şi golul lor.

Mama a intrat în cameră la golul lui Stancu să mă întrebe dacă jucăm cu Anglia de se isteriza aşa comentatorul. Nu mamă, ăsta ne e nivelul – ne bucurăm când dăm gol cu Albania ca descreieraţii şi jucăm cu Franţa ca să facem schimb de tricouri. În rest, şpriţuri şi manele.

sursă foto

Pe drumuri, prin Europa

Şansa a făcut să colind destul de mult Europa. De cele mai multe ori am făcut-o luând la propriu la pas drumuri şi autostrazi pentru a ajunge la destinaţie. Spun la pas pentru că au fost prea puţine dăţile în care să mă aflu în spatele volanului, ci mai degrabă umblând pe marginea drumului cu rucsacul în spate, în căutarea unei noi conversaţii despre te miri ce, cu cei cărora li se pare OK să oprească pentru a mă lua însoţitor.

Făcând autostopul am avut parte de cam trei tipuri de experienţe:

a) opresc cei cu seria 7 să te ia şi o dau la întors că trebuie să îşi scoată şi ei banii de benzină atunci când le spui că nu le poţi da bani (din principiu nu dau bani când fac autostopul, chiar dacă am destul la mine cât să merg cu orice altceva, inclusiv cu bolidul/coteţul celui care opreşte)

b) te iau în maşină oameni cu care de cele mai multe ori începi din cele mai interesante conversaţii (dacă înţelege ce îi spui de bani, omul care te ia mai mult ca sigur că e destul de dezgheţat cât să fie o plăcere să povesteşti cu el)

c) nu opreşte nimeni cu orele şi asta în timp ce se întunecă/începe să plouă torenţial/nu îţi mai priesc cele 60 de grade + de la nivelul asfaltului (cam pe atunci începe să ţi se pară interesantă ideea de gară/autogară) :)

Cea mai recentă călătorie am făcut-o cu maşina unui bun prieten din Budapesta, alături de încă doi colegi de-ai lui şi un prieten comun din Cracovia. Destinaţia: Zadar, Croaţia. Autostradă “all the way”. Pe drum, printre discuţii, şi subiectul “infrastructură”.

Laura (Budapesta): “Mă, la noi mai mult s-a construit înainte de a intra în UE. Acum când e vorba să mai facă ăştia un tronson de autostradă, hop! sar cu gura comunităţile locale care sunt deranjate că le va trece autostrada prea aproape de case!”

Kuni (Budapesta): “Da, cam aşa e. S-a construit mult atunci pentru că vroiam să ajungem la un standard ok pentru a ne fi mai uşor când intrăm în UE.”

Borys (Cracovia): “La noi se construieşte în draci acum. Găzduim Euro în 2012 şi trebuie să ne punem la punct infrastructura”.

Eu? Eu ce puteam aduce interesant în conversaţie? :D “Degeaba mai construiţi, în 2012 oricum se ia lumina”? Sau “la noi dau babele acatiste în biserici să le treacă şuşeaua prin faţa casei, mai că le-o intra vreun TIR în şpaiţ dacă tot e casa pusă în curbă”!? Nu… Am continuat să mă uit liniştit pe geam, admirând lacul Balaton, gândindu-mă că pe unde m-au dus drumurile prin Europa, numai în Macedonia (sau “FYR of Macedonia”, să nu se supere pe mine prietenii greci :p ) am mai văzut tranşee ca pe la noi prin asfalt. Mi-am mai amintit şi de cele 3 benzi dinspre Berlin, cei 193 km/h şi de sentimentul de demenţă ce te încearcă atunci când ştii că poţi zbura cu cât te ţine bujia. Şi-ntr-un final m-am trezit: use the şforţ, nea Berceanu!

Eco, un fel de emo

Conştiinţa se trezi într-unii dintre noi, şi brusc am devenit mai afectaţi şi totodată mai sensibili la nedreptăţile ce se întâmplă în lume, şi Doamne!, chiar în jurul nostru :)

Nu suntem cei puţini care fac ceva, ci dintre aceia cei mulţi care fac gură, se dau peste cap de trei ori şi se lovesc cu cărămida în piept cerând dreptate.  Ne place să pară că facem ceva, chiar dacă sunt numai planuri minuţios pregătite în drum spre job pentru a fi dezbătute şi disecate mai apoi cu colegii, cu prietenii, cu vreun amărât stresat la coadă la curent.

Fiecare vârstă ne oferă o scuză de a ne include în vreun grup, ne deschide calea spre apartenenţe, spre a socializa uneori chiar şi contextual. Sugarii au gaşca care are icter, la grădi sunt cei care nu mai fac în pat, la şcoală eşti fie cu ochelariştii, fie cu băieţii simpatici din ultimele bănci – cei aflaţi undeva la mijloc oricum nu contează. În adolescenţă poţi fi roacăr sau emo, dintre cei cu boxeri sau dintre cele cu bikini – categoriile opuse nu ne trezesc oricum amintiri placute :D

Ar mai fi facultatea, unde e relativ simplu: fie pierzi nopţile şi-ţi treci anul cum poţi, fie stai cu burta pe carte şi joci tabinet cu prietenii de la tine din generală aterizaţi şi ei la facultate.

Treaba devine nasoală când eşti deja “mare”. Om implicat, cu agendă, poate cu job şi dacă ai noroc şi cu rată la bancă. Uraa! Ce te faci nea’ Caisă? Trebuie desigur să gândeşti macro, doar nu o să faci gură în calitate de mândru datornic la Erste. Preocuparea ta trebuie să fie una groasă! Problema ta trebuie să fie şi problema omenirii! Intri în rândul celor care contează prin ceea ce cred. Militezi, dai din coate, şi bineînţeles dn gură. Dai mass cu filmuleţe în care Dove rade pădurea de palmieri şi cu eschimoşi ce dau puii de focă cu loţiune de bronzat cu factor de protecţie 10, cu miros de levănţică, rezistentă la apă – d’oh!. O freci la cap pe bunică-ta că e bine să recicleze ziarele ce le strânge din ’74 încoace şi îi baţi obrazu’ lu’ tac-tu când le bagă pe foc. Eşti eco! Eşti true!

Felicitări, trendsetter-le! Ia învaţă-i tu şi pe vecinii care aruncă sarmalele în coşul de gunoi de pe trotuarul din faţa scării cum e treaba cu ecologia. Nu, asta după ce ai venit de la job cu hârbul/seria 7  care mănâncă 12%, îţi cari cele 6 plase de plastic de Real în casă, dai drumul la manea/Slayer la maxim, porneşti apa să umple cada şi arunci jumate din mâncarea ce ţi s-a împuţit în frigider.

Data viitoare când îţi mai trece prin cap să spui că eşti eco/green/cumpătat şi că îţi pasă, mai bine ai merge la un plantat de mesteacăn in wikend sau ai face puţin voluntariat în timpul liber. Cine ştie, poate chiar o să îţi facă plăcere să igienizezi un parc – NU să “cureţi după alţii”. A, şi mai degrabă mi-ai atrage atenţia când începi să faci ceva, ca şi schimbare, decât să îmi reproşezi acum, când singura diferenţă e că mie nu îmi prea pasă, dar stau în banca mea, iar ţie nu îţi pasă, insă te agiţi când ai spectatori.

Maniere 2.0

Nu cred că mi s-a întâmplat numai mie să ofer locul unei femei în tramvai şi să primesc ca răspuns o privire nedumerită şi neîncrezătoare.

Oare mai publică vreo editură “Codul bunelor maniere”? Nu de alta, însă majoritatea lucrurilor se învaţă şi nu e absolut nici o ruşine în asta. Unele lucruri chiar nu ai de unde să le ştii. Unele situaţii vor rămâne doar cultură generală, cu altele însă e foarte posibil să te întâlneşti zi de zi.

Cu ceva vreme în urmă, cei care veneau “de la ţară la oraş” mai răsfoiau asemenea cărţi. Acum, toţi suntem “de la oraş”, iar asta înseamnă că nu mai e nevoie de o aşa adaptare la normele unei societăţi. Nu mai trebuie să câştigăm un loc în comunitate, pentru că oricum comunitate e un cuvânt ciudat pe care îl înţelegem însă nu ştim unde ar trebui să îl folosim. (Noroc cu industria Internetului, care l-a reinventat şi l-a adaptat.)

Revenind, să fie oare doamnele cărora le ofer locul în tramvai mamele domnişoarelor ce uită cum se folosesc vocalele în cuvinte? După vorbă, nu pot spune nici despre mine că oi fi şcolit la Viena, însă chiar şi birjarii de odinioară ar avea ceva de învăţat de la fetele trase în blug Prada şi “adidaşi” Nike.

Sunt convins că eu greşesc şi fiind aşa un lup moralist aştept cu nerăbdare apariţia unui ghid de conduită personală, îndreptar pentru nostalgici sau cum s-ar numi un astfel de “Cod al manierelor 2.0″. Pana atunci însă, o să încerc să stau în continuare liniştit când unii îşi dau coate la intrare în teatru ca la coadă la ulei raţionalizat, sau când se urcă peste tine în autobuz şi te înjură “că de ce cobori tu, mă, întâi! Nu vezi că eu sunt mai în vârstă?!”.

Sper să nu îmbătrânesc nesimţit şi trist. Maestre, ia zi una de jale!