Losing my religion

Dumnezeu nu face vizite la domiciliu. Sau cel putin asta am dedus eu.

Sunt lucruri despre care se vorbeste din ce in ce mai putin in societatea urbana, recent convertita la capitalism in care ne-am nimerit sa traim. Cui ii mai pasa de religie? Mie nu, nu doresc sa transform acest post intr-o prelegere. Slava Domnului (?) sunt destui care fac asta.

Duminica, in tramvaiul cu care cateodata circul, aud foarte des cuvinte precum “cainta”, “pocainta”, “apocalipsa”, “pedeapsa” sau “judecata”. Foarte tare. Adica daca as alege sa pozez in homo religiosus, precum fac “fratii si surorile”, ar trebui sa imi insusesc aceste concepte si pe cat posibil sa ma comport cum mi-ar pasa de consecintele supranaturale ale fiecarei actiuni ce o fac.

Cu timpul am invatat sa tolerez, intr-o maniera catusi de putin pasatoare, convingerile religioase ale oamenilor. Religiile main-stream, printre multe asemanari doctrinale, sustin cu tarie un lucru cu care adeptii trebuie sa se identifice: drept-credinta. Un fel de: “cine nu e cu noi e impotriva noastra”. “Credinta mea e cea corecta si oricine crede altceva sau interpreteaza crezul meu in alt fel cu siguranta greseste”. Cam asa suna predica celor responsabili cu relatiile publice intr-ale religiilor. Nu demult gasisem impreuna cu tovarasul Vandorsky o sumedenie de feluri de manifestare in cotidian ale abordarii “nu mai e nevoie sa gandesti, am gandit eu pentru tine”.

Nu cunosc multi oameni care in top 10 trasaturi personale ar include religia, insa poate ma invart eu in cercuri profane. Omul modern nu se considera si nu este religios prin definitie. Sunt o serie de ritualuri la care participam in mod repetat si e normal sa fie asa. Normala este tendinta de a reveni la estenta lucrurilor care prin natura educatiei primite le consideram sacre, supraomenesti sau divine. Eterna intoarcere a lui Eliade poate oferi o buna explicatie a felului in care este inteleasa astazi religia. Indatorire? Traditia cu care uneori dorim sa ne identificam? Mostenire? Foarte probabil regasirea acelui ceva ce nu putem sa il definim insa poate tine loc de justificare a neintelesului. Cercetam in continuare, sa ne ierte Dumnezeu :)

Ca si curiozitate, mi s-a parut mereu ca acei care predica despre bunatatea si dreptatea ce ar trebui sa ne caracterizeze si sa ne defineasca actiunile devin cel mai repede cei care judeca dupa aparente, care nu intorc obrazul sau poate chiar ti-o servesc inapoi. Ipocrizie? Poate. Si cei mai strasnici dintre “drept-credinciosii” ce epateaza prin biserici si tramvaie sau umbla din usa in usa facand evanghelism marketing bisericii si religiei lor indeplinesc ritualurile si credintele din acceasi superstitie si constrangere a individului traditional.

Nu am inteles niciodata de ce adesea Dumnezeul despre care mi se vorbeste este unul care pedepseste, ma trimite in iad si ma osandeste pentru eternitate. Religia hindu, spre exemplu, desi considerata una primitiva din multe puncte de vedere, inglobeaza monoteismul, politesimul si chiar ateismul. “Drept credinciosii” pot schimba deitatea la care se roaga daca aceasta nu raspunde rugilor. Si noi avem acel “te rogi la sfintii care nu te ajuta”, insa la partea de actiune stam mult mai prost. Un prieten ce facuse autostopul timp de un an in jurul lumii imi marturisea ca indienii sunt cei mai “result-oriented” oameni pe care i-a intalnit :)

Dumnezeul meu este unul ok, care nu se supara la bancuri si nu judeca dupa aparente, caruia nu ii plac ipocriziiile ieftine si preotii care molesteaza copii. Nu se supara atunci cand nu merg la biserica, la fel cum nici eu nu ma supar ca nu face vizite la domiciliu. Interesant, nu?

De curand am gasit si o piesa care cred ca i-ar face mai multa placere decat rugile ridicate de falsii profeti si cei saraci cu duhul, desi e ok, pentru ca din cate am inteles a lor va fi imparatia cerurilor deci suntem chit.

[dz id="9168" alt="Zuco 103"]