Oamenii fară chip

E ciudat că mă gândesc la asta, însă până acum nu am făcut legătura. An de an, Crăciunul se confundă cu ceea ce s-a întâmplat în ’89 în Timişoara, şi mai apoi în alte mari oraşe din ţară. Mă număr printre cei mulţi ce fac această legătură doar pentru că jingle-urile de sezon ale televiziunilor de pe la noi sunt urmate de jurnale de ştiri deschise de reportaje retrospective despre Revoluţie.

“Eroii nu mor niciodată!”, şi mă bucur că putem spune asta cu mândrie şi respect. Cei care o spun îmi sunt majoritatea de aceeaşi vârstă. Nu ştiu dacă o facem din solidaritate sau respect pentru aceia dintre noi care nu au apucat să îşi cunoască părinţii. Mă simt însă umil şi mândru ca printre atâtea non-valori suntem în stare să nominalizăm eroi.

Totul are însă un început. Lucruri fără motiv nu cunosc să se întâmple, iar de cele mai multe ori greu e să găsim sau să înţelegem motivul sau motivele. La fel cum an de an imaginile Revoluţei ne-au însoţit colindele, şi am învăţat să preţuim acel decembrie, şi cei ieşiţi în stradă au învăţat mai întâi sa preţuiască, puţin cate puţin, libertatea. La fel cum noi ştim că nu ne dorim să ne întoarcem la ce a fost, şi ei ştiau ca exista ceva pentru care merită să lupte.

Am descoperit astazi încă un motiv, la care nu mă gândisem până acum, pentru cele întâmplate în ’89. Să fi învăţat să preţuim libertatea tocmai pentru că ştiam că există? Ce exista în afară de cenzură? Pe vremea când jingle-urile nu se numeau jingle-uri, la radio se auzea înainte de emisiuni “Rapsodia Română”. Nu Ceauşescu era fan Enescu, ci o mînă de oameni ce aveau simţul valorii.

De la muzica celor de la The Doors, până la criticile aduse regimului şi veştile venite din lumea liberă, aceşti oameni au fost cei care timp de mai bine de două decenii au reuşit să aducă măsura libertăţii în casele, dar mai ales în mintea românilor. Oameni fară chip, însă ale căror voci erau sinonime cu libertatea. Despre colectivul de la Radio Europa Liberă, secţia română, mai că nu ştiam nimic. Cam tot atâtea ştiam şi despre munca şi sacrificiile ce le făcuseră. Eram prea mic pentru a-mi aminti altceva decat începutul “Rapsodiei Române”, ce până astăzi nu ştiam unde îl auzisem prima dată. Aşadar, motivul meu se numeşte “Război pe calea undelor”, un documentar genial semnat de Alexandru Solomon.

Cum descopăr rând pe rând chipurile unora dintre eroii din ’89, mă bucur că am reuşit să le descopăr şi povestea celor care au modelat inevitabil simţul libertăţii unor români.

4 thoughts on “Oamenii fară chip

  1. Eroii pt mine nu sunt o mana de oameni care aveau un job la radio. Monica Lovinescu zicea ca dadeau lectii de curaj; in momentul in care a simtit pe propria spinare bocanci si pari si pe urma s-a ridicat sa tina emisiune la radio…probabil atunci a devenit un erou. Doina Cornea, babuta un pic dusa, paranoica, care anii de-a randul a purtat cu ea o papusa, sperand ca o sa ii fie auzite gandurile insirate pe o pagina A4, Vasile Paraschiv (daca nu ma insel), omul batut de securitate de zeci de ori, care se intorcea pentru mai mult, toti parintii care cumparau blugi de contrabanda sau carti pe sub, toti studentii care ascultau muzica pe discuri sau la « Gloria »…eroii ii avem langa noi, pt ca prin gesturi extrem de marunte, oamenii astia au schimbat lumea pentru noi.

    Filmul in sine mi-a aratat o Romanie paranoica si sub teroare, oameni speriati sa spuna ce gandesc si extrem de frustrati ca lumea nu ii poate auzi. De asta arma celor de la radio era imbatabila. Ei spuneau ce o tara intreaga gandea, dar cu toate astea ei nu gandeau si nu traiau ca restul tarii. M-a revoltat ca in senatul Romaniei de acum e un sef de securitate. Ma revolt ca prin pasivitate noi dam cu piciorul la ce ni s-a oferit acum 20 de ani. Nu ne inchpuim viata altfel si nu cred ca stim sa ne apreciem libertatea.

    Ma intreb daca studentii care mureau in decembrie in Timisoara, stiind ce o sa se intample dupa 20 de ani, mai ieseau in strada si se lasau omorati de idei. E o ineptie ca o data la un an sa iesim in strada cu pancarde cu “eroii nu mor nicodata” cand noi uitam in restul de 364 de zile ca libertatea ne-a fost castigata, nu am primit-o gratis. E de datoria noastra sa incercam zilnic sa fim mai buni, sa ascultam muzica buna, sa ne respectam aia 10 metri patrati in care locuim, strada pe care pasim, sa mergem pe bicicleta sau sa ne cumparam bilete in tranvai, sa nu ne uitam la TV la toate porcariile, sa protestam impotriva non-culturii si non-valorilor prin promovarea opusului. Si asta in fiecare zi a anului. Pentru ca daca noi devenim oameni mai buni, inseamna ca parintii, fratii, nevestele, copii care au ramas fara o persoana draga nu au facut un sacrificiu in van.

  2. Mă bucur că ai prins ideea. Faptul că au avut un rol în cultivarea unor idei în mintea celor “de acasă” nu face din oamenii ăştia nişte eroi. Era mult mai uşor să vorbeşti “de acolo”, cum spunea şi nenea securistu’-parlamentar Ilie Merce ;)

    Când vorbesc despre eroi am în gând exact acei oameni despre care vorbeşti tu, cei care se află printre noi, chiar dacă acum pe unii îi purtăm numai în gând. Atât timp cât cineva îşi aminteşte de ei, chiar şi aşa o dată pe an, înseamnă că nu au luptat sau au murit degeaba.

    Dacă ieşim în stradă o dată pe an pentru a ne arăta respectul, solidaritatea, sau pur şi simplu faptul că nu am uitat, nu înseamnă că celelalte 364 gândim altceva. Mai mult, te invit să trăieşti celelalte 364 de zile cum alegi, fără să accepţi ce ţi se bagă pe gât sau făcând ce spun alţii că ar trebui să faci. Tocmai asta ni s-a oferit acum 19 ani.

    Ne îndepartăm de la idea post-ului. Sper să îţi fi plăcut filmul.

  3. Sal, Lexu!

    De o sapt imi petrec zilele in fosta tinta a Sacalului. Emana de la inceput un iz misterios si expunea niste discrepantele destul de evidente. O cladire a universitatii ce arata ca un spital si are camere de luat vedere la fiecare poarta, colt si intrare ?! Noroc ca dupa ce imi expun nedumerirea un coleg ma lumineaza in ignoranta mea: pai nu stii, aici a fost o data sediul Europa Libera (si camerele sunt scoase din functiune).

    Mai am inca o saptamana! O sa ma duc in explorari pe la alte etaje zilele urmatoare. :-)

  4. Salutare Cristina,

    Trebuie să fie o experienţă tare interesantă. La fel de interesant şi cum acea clădire a fost abandonată aşa cum spui. Credeam că s-ar putea găsi o întrebuinţare mai potrivită pentru un asemnea loc. Dacă pereţii ar putea măcar şopti :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>