Social news în .ro

Nu demult am început să descopăr site-urile de social news – agregatoare de conţinut a căror principală utilitate o găsesc în evidenţierea conţinutului pe care comunitatea de utilizatori îl consideră relevant.

Cele din .com au apărut de ani buni şi şi-au consolidat poziţiile de principale referrer-uri pentru site-urile de ştiri sau pentru blogurile cu conţinut relevant pentru internauţi. Datina spune că în general ideile se adaptează şi se implementează mai greu în .ro. În cazul site-urilor de social news e bine totuşi că se implementează, deoarece conţinutul publicat în română se pierde cu uşurinţă în vâltoarea unor agregatoare precum Reddit sau Digg.

Cam asta face Fain – cerne conţinutul prin sita utilizatorilor. Încercând să-l descopăr, deocamdată sunt în stadiul de utilizator pasiv care se tratează. Folosesc Fain pentru a vedea ce mai scrie lumea, dar îmi folosesc şi buletinul de utilizator pentru a vota articolele pe care le consider interesante.

Aici aş avea o idee de îmbunătăţire a interacţiunii cu utilizatorii: un widget care poate fi introdus într-un social sharing toolbar ar fi de folos pentru ca articolele citite să poată fi votate şi de pe site-ul sursă. Am observat că cică şi meritacitit.ro au aşa ceva, sunt curios dacă există vreun argument contra.

Nefiind încă un utilizator foarte activ nu am avut ocazia şi mai ales dreptul de a adăuga vreun articol care să fie în cele din urmă publicat. Regula utilizării Fain este simplă şi are la bază cuantificarea activităţii mele ca utilizator în moneda virtuală karma pe care o pot mai apoi folosi pentru a adăuga sau a vota articole.

Nu îmi este încă clar dacă existenţa karmei pe de-o parte şi imposibilitatea de a depuncta cu un vot un articol (precum în cazul Reddit sau a autohtonului Şmen) pe de altă parte sunt legate în vreun fel. Să fi fost omisă această funcţionalitate din dorinţa de a încuraja utilizatorii mai cu seamă la acţiuni pozitive? :)

Concluzia mea personală e că Fain este o unealtă utilă de promovare şi o sursă bună de conţinut structurat pe diverse domenii de interes. Mai mult, marele avantaj este comunitatea aflată în spatele său, o comunitate din care simt că încep să fac şi eu parte.

sursă foto

Băieţii lui Răzvan oare cu cine fac banking?

Întrebarea rămâne, pentru că, nu-i aşa, este şi ăsta un motiv de încredere care se oglindeşte în joc. Ai noştri tricolori au jucat meciul cu Albania ca şi când ar face banking cu Nuţu, Fane Trotil sau alţi cămătari.

Pentru că românul se pricepe la absolut orice, inclusiv la fotbal, îmi permit să îngroş şi eu rândurile chibiţilor cu câteva observaţii punctuale:

  • Nu joci în atac cu doi jucători care sunt mână moartă pe la cluburile lor. Niculae doar ce şi-a amintit cum se dă gol, iar Marica joacă doar pe la naţională. Stancu şi Herea sunt la ora actuală cu trei clase peste cei doi “consacraţi”.
  • Nu aglomerezi jocul în centru cu o echipă care se apără. La capitolul centrări din bandă am fost zero.
  • Nu  joci titular cu Florea. Că poartă numărul 10 s-ar putea să-i deranjeze pe unii, pe mine mă deranjează că nu ştie cum să stea în ghete.
  • Nu îl bagi pe Lobonţ în poartă ca să-i ridici moralul după ce s-a făcut de cacao în campionat sperând că nu o să aibe ăia nici un şut pe poartă. Chiar dacă ai dreptate, poate dau cu capul ;)
  • Deşi Mureşan îmi este antipatic, ştie să ţină capul sus când are mingea, spre deosebire de ceilalţi responsabili cu construcţia.
  • Nu se numeşte ghinion când te zbaţi în ultimele minute să nu-ţi dea Albania al doilea gol. Se numeşte umilinţă.
  • Nu contează că “băieţii s-au dăruit”, e un alt fel de a spune că au alergat mai mult decât mingea. Suferim de sindromul Bănel.
  • Nu contează că adversarul a marcat la singura fază de poartă – fotbalul se joacă pe boabe.
  • Golul nostru a fost la fel de penibil ca şi golul lor.

Mama a intrat în cameră la golul lui Stancu să mă întrebe dacă jucăm cu Anglia de se isteriza aşa comentatorul. Nu mamă, ăsta ne e nivelul – ne bucurăm când dăm gol cu Albania ca descreieraţii şi jucăm cu Franţa ca să facem schimb de tricouri. În rest, şpriţuri şi manele.

sursă foto

Băncile, muzicanţii şi creativii

În toamna lui 2009 Ogilvy&Mather România realiza o campanie de promovare a creditului ipotecar oferit de nou-semnatul client Millennium Bank, încercând o abordare în ton cu “un comportament social real din zilele noastre”, conform Aurei Sorescu, copywriter la Ogilvy.

Gusturile nu se discută, însă per total aş spune că “reclama cu mătuşa” sau “reclama cu ca-să” au reuşit să smulgă zâmbete. Şi asta în ciuda vocilor care nu au apreciat tentativa de satirizare a obiceiului mioritic de a “pupa mătuşa în fund” pentru avantaje materiale, respectiv imobiliare.

Cea de-a doua campanie, lansată la începutul lui martie 2010, pare a fi o altă mâncare de peşte. Protagoniştii reclamei sunt membrii trupei Holograf, aflată pare-se în concert acasă la unul dintre fericiţii beneficiari ai creditului ipotecar de la Millennium.

Decizia de a asocia acest tip de produse bancare cu o vedete din lumea muzicii nu este o premieră pentru firma mamă - Millennium bcp, aceasta aplicând “cu succes această strategie de comunicare în ţări precum Portugalia, Polonia şi Grecia”, conform comunicatului de presă care anunţă lansarea spotului TV.

“Cu mult mai mare succes” aş completa eu, dacă dau crezare sursei care estimează la 70.000-80.000 € producţia spotului filmat cu Saga Film şi la încă 50.000 € valoarea contractului de asociere al imaginii cu formaţia Holograf. Concluzia a venit după vizionarea clipului realizat de Millennium Bank Polonia ca implementare a strategiei de comunicare mai sus menţionate.

Comparativ, datorită interpretei Alkistis Proropsalti clipul Millennium Bank Grecia pare ceva mai aproape de prestaţia “bătrânească” a celor de la Holograf.

Totuşi, s-ar putea ca versiunea Millennium Bank Portugalia să fie mai aproape de publicul tânăr, aceasta fiind defapt originalul adaptat de greci.

Revenind la oile noastre, nu îmi este clar dacă Ogilvy a dorit să păstreze tema mătuşii şi să o adapteze la campania “Fericirea începe acasă”. Dacă asta ar fi ideea, trecând peste punerea în scenă a robo-dansului, mătuşa pare din alt film — şi asta nu în sensul bun al cuvântului.

Pe de-o parte, îmi este neclar dacă publicul din România şi Grecia este preponderent unul trecut de a doua tinereţe având în vedere alegerea vedetelor folosite pentru a promova produsele Millennium. Pe de cealaltă parte, atât în spotul polonez cât şi în cel românesc apar tineri care se bucură de beneficiile aduse de acest credit.

Ce au făcut acum Millennium şi Ogilvy a mai făcut în anii ’70 defuncta Crocker Bank şi  Hal Riney cu campania pentru care The Carpenters au scris piesa “We’ve only just begun“.

Chiar păstrând proporţiile şi luând în calcul că ideea nu este una originală, asocierea produsului Millennium cu Holograf pare destul de neinspirată. Cât despre rolul creativului în această ecuaţie — no comment.

Concluzia? Dacă Millennium Bank susţine că doreşte să se orienteze către calitate şi inovaţie, nu ar strica mai multă exigenţă în realizarea următoarele campanii.

O ultimă notă: la această oră reclama nu se mai difuzează.

uvLayer – raftul multimedia

Zilele trecute căutam ceva exemple de aplicaţii dezvoltate în Adobe Flex. Sunt genul de “chestii” la care mă aşteptam să arate bine şi să ştie să facă treburi faine, în ideea că oamenii care pun mâna şi le lucrează nu o fac din plictiseală şi mai sunt şi destul de migăloşi.

Ce face uvLayer? Caută prin YouTube şi Flickr (luate împreună sau separat) şi mă lasă să învârt pe dejte clipuri şi poze: să le apuc şi să le trag, să le ordonez, aranjez, să le public aşa ordonate sau grupate aiurea şi chiar să le împart cu tovarăşii de instant messenger (gtalk în cazul meu) sau de reţea socială – şi anume Facebook pentru moment, deşi nu folosesc, aşa că nu mă prea afectează :)

Azi am download-at şi am început să mă joc şi cu versiunea desktop a aplicaţiei, ce funcţionează datorită Adobe AIR.  Una peste alta, nu cred că o să mă plictisesc prea repede mai ales cum am început să sap pe YouTube în discografia lui nenea Dylan.

The “Şogor”

Am aflat cu surpridere că în maghiară cuvântul “sógor” (ro. şogor) înseamnă cumnat. A fost cu atât mai amuzant să explic unor prieteni din Ungaria care este sensul general cu care este folosit cuvântul, cel puţin în cercul meu de cunoştinţe: “regionalism ardelenesc care pe lângă cumnat (sau rudă prin alianţă) este un apelativ folosit între bărbaţii care au avut (la momente diferite în timp) aceeaşi iubită”.

Deşi a trebuit să le explic austriecilor că se scrie cu “sch”, pentru a înţelege cum se pronunţă, iar finlandezilor şi polonezilor nu am avut habar cum sa le explic asta, am reuşit să încropesc un mic şogor fan-club în rândul prietenilor mei de peste hotare. Le-a fost aproape imposibil să nu scape un hohot sau un râs înfundat la auzirea explicaţiei conceptului. Până şi domnişoarele se uitau scurt în stânga-sus şi afişau un zâmbet vinovat la auzul explicaţiilor.

Ideea prinde. Mai întâi ca subiect de bârfă în jurul unui vin de Tokaji şi a unei sticle de Zubrowka, mai apoi ca discuţie la masă (epuizaserăm alte subiecte precum criza economică, saunele din Estonia sau drumul cu Transsiberianul :) ). Cel mai amuzant a fost să prezint conceptul unui geek sadea. M-am folosit, cum altfel, de o analogie SQL: “Risto dragă, tu eşti utilizatorul unei baze de date. Tu, ca şi utilizator înfocat faci un query pe o bază de date şi obţii rezultatul de care aveai nevoie în doi timpi şi trei mişcări”. Ochii încep să-i sclipească. “Acum imaginează-ţi numa’, un alt user a făcut cândva în trecut query-uri pe aceeaşi bază de date. Poate a obţinut rezultate mai satisfăcătoare decât tine, poate nu. Ştii tu cum e, doar nu aţi căutat amândoi exact acelaşi lucru. Ei bine, tu şi userul despre care vorbesc vă puteţi numi şogori, iar baza aia de date a facilitat relaţia voastră. La fel e şi cu fetele.” Bineînţeles că nu am apucat să termin bine ceea ce aberam şi omul se tăvălea de râs.

În altă ordine de idei, nu aş fi surprins să aud în curând despre un nou plug-in de Facebook prin care să te poţi link-ui cu toţi şogorii tăi. Mai delicată ar fi partea cu cei/cele care au facilitat relaţiile. Însă vorba aia, dacă tot e şogorie, să ştim şi cine a pus osu’ :D

Pe drumuri, prin Europa

Şansa a făcut să colind destul de mult Europa. De cele mai multe ori am făcut-o luând la propriu la pas drumuri şi autostrazi pentru a ajunge la destinaţie. Spun la pas pentru că au fost prea puţine dăţile în care să mă aflu în spatele volanului, ci mai degrabă umblând pe marginea drumului cu rucsacul în spate, în căutarea unei noi conversaţii despre te miri ce, cu cei cărora li se pare OK să oprească pentru a mă lua însoţitor.

Făcând autostopul am avut parte de cam trei tipuri de experienţe:

a) opresc cei cu seria 7 să te ia şi o dau la întors că trebuie să îşi scoată şi ei banii de benzină atunci când le spui că nu le poţi da bani (din principiu nu dau bani când fac autostopul, chiar dacă am destul la mine cât să merg cu orice altceva, inclusiv cu bolidul/coteţul celui care opreşte)

b) te iau în maşină oameni cu care de cele mai multe ori începi din cele mai interesante conversaţii (dacă înţelege ce îi spui de bani, omul care te ia mai mult ca sigur că e destul de dezgheţat cât să fie o plăcere să povesteşti cu el)

c) nu opreşte nimeni cu orele şi asta în timp ce se întunecă/începe să plouă torenţial/nu îţi mai priesc cele 60 de grade + de la nivelul asfaltului (cam pe atunci începe să ţi se pară interesantă ideea de gară/autogară) :)

Cea mai recentă călătorie am făcut-o cu maşina unui bun prieten din Budapesta, alături de încă doi colegi de-ai lui şi un prieten comun din Cracovia. Destinaţia: Zadar, Croaţia. Autostradă “all the way”. Pe drum, printre discuţii, şi subiectul “infrastructură”.

Laura (Budapesta): “Mă, la noi mai mult s-a construit înainte de a intra în UE. Acum când e vorba să mai facă ăştia un tronson de autostradă, hop! sar cu gura comunităţile locale care sunt deranjate că le va trece autostrada prea aproape de case!”

Kuni (Budapesta): “Da, cam aşa e. S-a construit mult atunci pentru că vroiam să ajungem la un standard ok pentru a ne fi mai uşor când intrăm în UE.”

Borys (Cracovia): “La noi se construieşte în draci acum. Găzduim Euro în 2012 şi trebuie să ne punem la punct infrastructura”.

Eu? Eu ce puteam aduce interesant în conversaţie? :D “Degeaba mai construiţi, în 2012 oricum se ia lumina”? Sau “la noi dau babele acatiste în biserici să le treacă şuşeaua prin faţa casei, mai că le-o intra vreun TIR în şpaiţ dacă tot e casa pusă în curbă”!? Nu… Am continuat să mă uit liniştit pe geam, admirând lacul Balaton, gândindu-mă că pe unde m-au dus drumurile prin Europa, numai în Macedonia (sau “FYR of Macedonia”, să nu se supere pe mine prietenii greci :p ) am mai văzut tranşee ca pe la noi prin asfalt. Mi-am mai amintit şi de cele 3 benzi dinspre Berlin, cei 193 km/h şi de sentimentul de demenţă ce te încearcă atunci când ştii că poţi zbura cu cât te ţine bujia. Şi-ntr-un final m-am trezit: use the şforţ, nea Berceanu!

Eco, un fel de emo

Conştiinţa se trezi într-unii dintre noi, şi brusc am devenit mai afectaţi şi totodată mai sensibili la nedreptăţile ce se întâmplă în lume, şi Doamne!, chiar în jurul nostru :)

Nu suntem cei puţini care fac ceva, ci dintre aceia cei mulţi care fac gură, se dau peste cap de trei ori şi se lovesc cu cărămida în piept cerând dreptate.  Ne place să pară că facem ceva, chiar dacă sunt numai planuri minuţios pregătite în drum spre job pentru a fi dezbătute şi disecate mai apoi cu colegii, cu prietenii, cu vreun amărât stresat la coadă la curent.

Fiecare vârstă ne oferă o scuză de a ne include în vreun grup, ne deschide calea spre apartenenţe, spre a socializa uneori chiar şi contextual. Sugarii au gaşca care are icter, la grădi sunt cei care nu mai fac în pat, la şcoală eşti fie cu ochelariştii, fie cu băieţii simpatici din ultimele bănci – cei aflaţi undeva la mijloc oricum nu contează. În adolescenţă poţi fi roacăr sau emo, dintre cei cu boxeri sau dintre cele cu bikini – categoriile opuse nu ne trezesc oricum amintiri placute :D

Ar mai fi facultatea, unde e relativ simplu: fie pierzi nopţile şi-ţi treci anul cum poţi, fie stai cu burta pe carte şi joci tabinet cu prietenii de la tine din generală aterizaţi şi ei la facultate.

Treaba devine nasoală când eşti deja “mare”. Om implicat, cu agendă, poate cu job şi dacă ai noroc şi cu rată la bancă. Uraa! Ce te faci nea’ Caisă? Trebuie desigur să gândeşti macro, doar nu o să faci gură în calitate de mândru datornic la Erste. Preocuparea ta trebuie să fie una groasă! Problema ta trebuie să fie şi problema omenirii! Intri în rândul celor care contează prin ceea ce cred. Militezi, dai din coate, şi bineînţeles dn gură. Dai mass cu filmuleţe în care Dove rade pădurea de palmieri şi cu eschimoşi ce dau puii de focă cu loţiune de bronzat cu factor de protecţie 10, cu miros de levănţică, rezistentă la apă – d’oh!. O freci la cap pe bunică-ta că e bine să recicleze ziarele ce le strânge din ’74 încoace şi îi baţi obrazu’ lu’ tac-tu când le bagă pe foc. Eşti eco! Eşti true!

Felicitări, trendsetter-le! Ia învaţă-i tu şi pe vecinii care aruncă sarmalele în coşul de gunoi de pe trotuarul din faţa scării cum e treaba cu ecologia. Nu, asta după ce ai venit de la job cu hârbul/seria 7  care mănâncă 12%, îţi cari cele 6 plase de plastic de Real în casă, dai drumul la manea/Slayer la maxim, porneşti apa să umple cada şi arunci jumate din mâncarea ce ţi s-a împuţit în frigider.

Data viitoare când îţi mai trece prin cap să spui că eşti eco/green/cumpătat şi că îţi pasă, mai bine ai merge la un plantat de mesteacăn in wikend sau ai face puţin voluntariat în timpul liber. Cine ştie, poate chiar o să îţi facă plăcere să igienizezi un parc – NU să “cureţi după alţii”. A, şi mai degrabă mi-ai atrage atenţia când începi să faci ceva, ca şi schimbare, decât să îmi reproşezi acum, când singura diferenţă e că mie nu îmi prea pasă, dar stau în banca mea, iar ţie nu îţi pasă, insă te agiţi când ai spectatori.

Maniere 2.0

Nu cred că mi s-a întâmplat numai mie să ofer locul unei femei în tramvai şi să primesc ca răspuns o privire nedumerită şi neîncrezătoare.

Oare mai publică vreo editură “Codul bunelor maniere”? Nu de alta, însă majoritatea lucrurilor se învaţă şi nu e absolut nici o ruşine în asta. Unele lucruri chiar nu ai de unde să le ştii. Unele situaţii vor rămâne doar cultură generală, cu altele însă e foarte posibil să te întâlneşti zi de zi.

Cu ceva vreme în urmă, cei care veneau “de la ţară la oraş” mai răsfoiau asemenea cărţi. Acum, toţi suntem “de la oraş”, iar asta înseamnă că nu mai e nevoie de o aşa adaptare la normele unei societăţi. Nu mai trebuie să câştigăm un loc în comunitate, pentru că oricum comunitate e un cuvânt ciudat pe care îl înţelegem însă nu ştim unde ar trebui să îl folosim. (Noroc cu industria Internetului, care l-a reinventat şi l-a adaptat.)

Revenind, să fie oare doamnele cărora le ofer locul în tramvai mamele domnişoarelor ce uită cum se folosesc vocalele în cuvinte? După vorbă, nu pot spune nici despre mine că oi fi şcolit la Viena, însă chiar şi birjarii de odinioară ar avea ceva de învăţat de la fetele trase în blug Prada şi “adidaşi” Nike.

Sunt convins că eu greşesc şi fiind aşa un lup moralist aştept cu nerăbdare apariţia unui ghid de conduită personală, îndreptar pentru nostalgici sau cum s-ar numi un astfel de “Cod al manierelor 2.0″. Pana atunci însă, o să încerc să stau în continuare liniştit când unii îşi dau coate la intrare în teatru ca la coadă la ulei raţionalizat, sau când se urcă peste tine în autobuz şi te înjură “că de ce cobori tu, mă, întâi! Nu vezi că eu sunt mai în vârstă?!”.

Sper să nu îmbătrânesc nesimţit şi trist. Maestre, ia zi una de jale!

Oamenii fară chip

E ciudat că mă gândesc la asta, însă până acum nu am făcut legătura. An de an, Crăciunul se confundă cu ceea ce s-a întâmplat în ’89 în Timişoara, şi mai apoi în alte mari oraşe din ţară. Mă număr printre cei mulţi ce fac această legătură doar pentru că jingle-urile de sezon ale televiziunilor de pe la noi sunt urmate de jurnale de ştiri deschise de reportaje retrospective despre Revoluţie.

“Eroii nu mor niciodată!”, şi mă bucur că putem spune asta cu mândrie şi respect. Cei care o spun îmi sunt majoritatea de aceeaşi vârstă. Nu ştiu dacă o facem din solidaritate sau respect pentru aceia dintre noi care nu au apucat să îşi cunoască părinţii. Mă simt însă umil şi mândru ca printre atâtea non-valori suntem în stare să nominalizăm eroi.

Totul are însă un început. Lucruri fără motiv nu cunosc să se întâmple, iar de cele mai multe ori greu e să găsim sau să înţelegem motivul sau motivele. La fel cum an de an imaginile Revoluţei ne-au însoţit colindele, şi am învăţat să preţuim acel decembrie, şi cei ieşiţi în stradă au învăţat mai întâi sa preţuiască, puţin cate puţin, libertatea. La fel cum noi ştim că nu ne dorim să ne întoarcem la ce a fost, şi ei ştiau ca exista ceva pentru care merită să lupte.

Am descoperit astazi încă un motiv, la care nu mă gândisem până acum, pentru cele întâmplate în ’89. Să fi învăţat să preţuim libertatea tocmai pentru că ştiam că există? Ce exista în afară de cenzură? Pe vremea când jingle-urile nu se numeau jingle-uri, la radio se auzea înainte de emisiuni “Rapsodia Română”. Nu Ceauşescu era fan Enescu, ci o mînă de oameni ce aveau simţul valorii.

De la muzica celor de la The Doors, până la criticile aduse regimului şi veştile venite din lumea liberă, aceşti oameni au fost cei care timp de mai bine de două decenii au reuşit să aducă măsura libertăţii în casele, dar mai ales în mintea românilor. Oameni fară chip, însă ale căror voci erau sinonime cu libertatea. Despre colectivul de la Radio Europa Liberă, secţia română, mai că nu ştiam nimic. Cam tot atâtea ştiam şi despre munca şi sacrificiile ce le făcuseră. Eram prea mic pentru a-mi aminti altceva decat începutul “Rapsodiei Române”, ce până astăzi nu ştiam unde îl auzisem prima dată. Aşadar, motivul meu se numeşte “Război pe calea undelor”, un documentar genial semnat de Alexandru Solomon.

Cum descopăr rând pe rând chipurile unora dintre eroii din ’89, mă bucur că am reuşit să le descopăr şi povestea celor care au modelat inevitabil simţul libertăţii unor români.

Muzica buna

Totul a inceput undeva pe o lista de discutii ce reuneste mai multi cunoscuti. Unii prieteni foarte buni, altii lucrand la proiecte de voluntariat, genul de oameni ce ies impreuna la munte sau fac autostopul pana la mare.

Dintre toate lucrurile ce le povesteam pe acest “mailing list”, aproape nefiresc, discutiile despre ce preferam in materie de muzica se rezumau la cateva mailuri rasfirate, adesea nebagate in seama si abandonate in favoarea altei discutii mai interesante.

Asta pana cand in 23 noiembrie 2007 (daca nu ma inseala memoria contului de gmail :) ) a inceput “threadul de muzikie” – initiativa laudabila a unui bun prieten. Idea era simpla: fiecare post trebuia sa contina cel putin o recomadare muzicala, un link catre o melodie pusa undeva online, pe care toti sa o putem asculta. Curand au inceput sa curga reply-urile: era genial sa poti cunoaste oameni ce ii stiai deja, insa intr-un fel cu totul diferit. Aflai cu surprindere cine iti impartaseste gusturile muzicale si te simteai atat de bine cand altcineva trimitea vreun link cu o melodie ce ai fredonat-o obsesiv fara sa stii cine o canta si unde ai mai auzit-o.

Threadul a ajuns la cifra 1126 acum, si inca se posteaza. Au fost cativa oameni ce au spam-at “la greu” lista, insa lor trebuie sa le multumesc acum pentru nenumaratii gigabiti de muzica noua ce o ascult.

Ar fi putin sadic sa povestesc despre apetitul deschis de aceasta serie de reply-uri muzicale fara sa mentionez ca, mai nou, trei dintre “editorii” threadului de muzikie posteza pentru oricine are chef de muzica buna si timp sa o asculte. II gasiti pe music-blog-ul lor.

Mie mi l-au adus din nou in playlist pe Joe Satriani.

“Injoy” ;)

Doamne, da-le gropi in drum.

Urasc aglomeratia, de aceea merg pe jos. Nu am o problema cu cei care prefera sa se plimbe cu masina pana prin oras, deoarece si mie imi place sa conduc.

Aveam o problema cu aglomeratia din oras, pana ce mi-am dat seama ca asta se rezuma la strazile inguste, intersectii prost semnalizate si gropi ce te indeamna la slalom. Apropo, un militian in intersectie mai mult incurca decat descurca. Stati si priviti (nu din masina), e amuzant :)

De pe trotuar lumea se vede mult mai interesant. E inutil sa vorbesc despre numarul masinilor din oras si felul in care acestea afecteaza aerul ce il respiram, in contextul in care la noi ecologia e o fiţă, iar copiii ce ies duminica sa planteze un copac sunt luati la fuga de minoritatea rroma. Totusi, revenind la avantajele trotuarului, pietonii (inca mai) stiu sa spuna “pardon” cand nu au loc de tine.

Imi vine in gand un nene pe nume Andi Moisescu, foarte simpatic de altfel, care a avut inspiratia sa apara la una din emisiunile sale cu un tricou simplu purtand un mesaj la fel de simplu: “Cine claxoneaza la volan e penibil.” Nu e nevoie de cuvinte mari pentru a exprima ceva ce in fond trebuie sa fie pe intelesul tuturor.

Nu mi se intampla des sa fiu claxonat, iar asta poate pentru ca nici nu imi place sa stau in loc. Fac ceea ce un cunoscut ar numi “fluidizarea traficului” :D , insa nu, nu sunt ala cu A4-ul care sta ca prostul in curul tau cu lautarii la maxim si face depasiri pe trecerea de pietoni. Totusi, felul in care unii dintre consatenii nostri aleg sa foloseasca unealta asta e ceva de-a dreptul fascinant.

S-a facut verde si nu ai plecat cu demaraj?! Claxon. Ai oprit la trecere sa nu o iei pe baba Nina pe capota?! Claxon. Ai indraznit sa treci strada pe zebra?! Claxon. Ai prostul obicei sa dai prioritate de dreapta?! Te-ai prins. De la flatarea fetelor de pe trotuar, pana la ovationarea unui inceput de manea, claxonul a devenit mijloc de exprimare in trafic.

Recent, conducand 1900 km din Berlin la volanul unei masini nou-cumparata, am descoperit abia la intrarea in tara ca siguranta ce alimenta claxonul masinii era arsa. Noapte fiind deja, am vrut sa atentionez un biciclist zarit in 5 metri ca nu e ok sa mearga ca la ma-sa pe ulita fara sa-i reflecte cocoasa. In Germania, Austria si Ungaria claxonul mi-a fost intr-atat de inutil incat nici nu m-am gandit sa verific ca exista.

Nu cred nici ca altii ca “asa e normal”, si ca la noi civilizatia a ramas la vama. E ceva ce tine, la fel ca multe altele, de bunul simt – acel lucru atat de simplu incat de multe ori mi se pare ca uitam ca il avem prin buzunar. In  Cluj, asteptand o prietena undeva in spatele Universitatii Tehnice de pe Daicoviciu, mi-a fost dat sa vad o faza mai rara pe la noi.

Un baiat la vreo 19-20 de ani intra cu masina de pe o strada cu sens unic, ticsita de masini parcate pe ambele sesuri, pe o alta strada la fel de aglomerata si flancata de masini parcate. Doua ghinioane a avut baiatul: 1. o domnisoara isi parcase Ford-ul Ka pe coltul celor doua strazi si 2. el conducea un Logan combi de transport marfa. In spatele lui – coloana de masini, din dreapta – coloana de masini ce doreau sa merga inainte, pe strada care facuse cu jumatate de masina stanga pustanul.

Daca ar fi fost si altundeva prin tara ar fi avut probabil si alt ghinion: vreo 5 flegme pe parbriz si laude mamei sale. Se strang vreo 10 masini pe cele doua strazi acum blocate in intersectia minune. Trece un minut si eu deja nu ma mai uitam dupa studente. Trec doua minute si baiatul facea manevre disperate. Dupa aproximativ 3 minute (estimez eu), se da un domn facut jos dintr-un Opel: “mama, il tupaie ardeleneste – apasat si cu rabdare” imi zic in minte. Gresit: omul incepe se il dirijeze pe baiat si o trimite pe nevasta sa ii roage pe cei de pe cealalta strada sa dea un pic masinile inapoi pentru a ajuta.

6 masini dau inapoi, alti doi soferi ies sa ajute la ghidare, fac chiar glume intre ei si se amuza pe seama incepatorului care nu apreciase bine unghiul in care trebuia sa intre in intersectie. Totul dureaza 5 minute. Da, mi-am revenit cu greu: nimeni nu a claxonat, nimeni nu a injurat. Ma indoiesc ca oamenii aia nu erau grabiti sau ca erau cu totii scoliti la Viena.

Inapoi pe pamanat? Da, ma dezgusta nesimtirea.  Daca iti iei masina in leasing si ai numere de Bucale, nu te comporta ca ultimul cocalar din satul cu ministrii.

Deezer in WordPress

De ceva vreme folosesc Deezer pentru a asculta muzica pe net.

last.fm mi s-a parut neprietenos cand am facut cunostiinta, iar in urma cu cativa ani incercasem Pandora, pe vremea cand iti cerea un ZIP code (10001 de New York era preferatul meu) si nu te tragea pe dreapta cand vedea IP de Romania.

Deezer l-am descoperit cand un prieten din Grenoble mi-a trimis linkul unei melodii. Muzica legala si destula. Partea cea mai buna e ca poti share-ui nu doar o piesa ci un playlist intreg. Playlist-urile sunt usor de facut si administrat. Inca dau cate un mic chix pe alocuri blocandu-se, insa e scuzabil.

Am mai citit pe net, pe .ro mai putin, mai mult de pe site-urile utilizatorilor francezi si din post in post, o data ce a inceput sa ma preocupe si blogul am cautat mai multe despre embedding-ul player-ului de Deezer pe platforma wordpress. Primele cautari au fost descurajante, zvonul cum ca se pot utiliza doar playlist-uri embed-uite suna descurajant. Aiurea sa fac un playlist cu o singura melodie pentru ca sa o pot posta. De asemenea suna prea stupid sa fie asa :)

Simple Deezer este o solutie ce nu e foarte estetica insa isi face treaba. Nu am avut inca timp de cautari, insa sunt sigur ca exista ceva upgradat.

Plug-in-ul se instaleaza din simple-deezer.php in folderul de plug-ins /wp-content/plugins/. Se apeleaza cu sintaxa simpla dz id=”numar_track” alt=”nume_piesa”, totul intre paranteze patrate [].

Enjoy Deezer :)

[dz id="9171" alt="Mark Farina - Dream Machine"]